CARTEA  ŞI  IMPORTANŢA  LECTURII

                                                                                          Cer senin fără nori,

                                                                                          Aer proaspăt cu balsam de flori,

                                                                                          Râu cristalin cu murmur spumegat,

                                                                                          Te-am descoperit şi îndrăgit,

                                                                                          Eşti comoara de dorit

                                                                                          Aici, acum şi-n orice veac!

Cartea este un ospăţ al gândurilor la care oricine este poftit. De altfel, cartea este comoară fără de preţ, în care unii îşi adună cele mai frumoase gînduri, ca alţii să le poată folosi în voie. ,,Cartea reflectă ca o oglindă lungul şir de secole ale vieţii omenirii, istoria luptei sale pentru exis­tenţă, pentru un viitor mai luminos, suferinţele, bucuriile, înfrîngerile şi biruinţele sale toate. Iubiţi cartea, îngriji­ţi-o şi citiţi cît mai mult. Cartea ne este prieten credin­cios, de nădejde“.

Iată cît de plastic şi convingător a menţionat G. F. Morozov în lucrarea sa „Cărţi prietene”, arătând importanţa cărţii pentru cititor. Dar nu a încheiat gîndirea sa despre carte aici. Comentând mai departe despre importanţa per­sonajelor dintr-o carte, a spus că „în compania lor nu i se urăşte niciodată. Personajele - zicea el mai departe — sunt gata să-mi răspundă la orice întrebare. Unii îmi po­vestesc despre lucruri de demult, alţii îmi dezvăluie tai­nele naturii, mă învaţă cum să trăiesc, alţii, cum să mor... Aceşti prieteni sunt cărţile mele^”.

Dar pentru a încerca a „defini“ actul intelectual de care ne ocupăm, încercare făcută de-a lungul a peste cinci secole ele când există cartea în forma ei actuală, cuvintele marelui nostru cronicar Miron Costin ni se par cele mai izbutite din punct de vedere metaforic: „...că nu iaste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului ză­bavă decît cetitul cărţilor”. La urma urmelor, nici o defi­niţie propriu-zisă nu poate fi atât de exactă şi cuprinză­toare încât să înglobeze în graniţele ei această complexă misiune de fiecare zi: cartea şi lectura ei.

În cartea sa „Povestiri despre cărţi“ Smirnov-Sokolski nu numai că preamăreşte - cartea, dar face un poem de slavă cărţii, afirmând că acest obiect fie el cât de mic este cel mai minunat din lume. Cartea merită să devină nu nu­mai „cartea de căpătâi a specialistului, a bibliografului” ci mult mai mult. Cartea să ne fie tovarăşă nelipsită în se­rile petrecute în familie. Lectura ei e nespus de folositoare tineretului căruia îi aparţine întotdeauna viitorul.

Noi trebuie: să avem dragoste pentru carte, pentru că ea răsplăteşte generos dragostea ce i-o purtăm. Ea te in­struieşte chiar şi fără să i-o ceri şi poate, când nici n-o do­reşti. Căci mare e puterea cărţii! Această putere creşte şi mai mult dacă deschizi inima în faţa cărţilor, dacă le în­trebi cum trebuie să trăieşti, care este rostul vieţii, cum să fii cetăţean destoinic al patriei tale, demn de poporul tău. De altfel, în carte cauţi răspuns la problemele ce-ţi stau în faţă. Spre deosebire de celelalte surse de informa­ţie intelectuală ca: radioul, televiziunea, cinematograful, internetul, avem un mare avantaj faţă de aceasta pentru că tăcerea adâncă a cărţii spune mult şi complet. Un singur dezavan­taj îl are cartea: că nu vorbeşte, decât atunci cînd o în­trebi; nu este bineînţeles o slăbiciune, ci un specific al acestor prieteni discreţi.

Cartea reprezintă mai întâi cel mai complet depozit al inteligenţei omeneşti, înmagazinând în filele ei cunoştinţe, sensibilitate, fapte pe care le păstrează intacte un timp nedefinit. Uitate între file de sute de ani, par moarte, dar ele reprezintă de fapt o stare cataleptică a istoriei omului, pe care fiecare dintre noi o poate risipi, înviind o lume ne­bănuită.

Nu ignorăm radioul, televizorul sau internetul, dar spre deosebire de aceste surse informaţionale şi de culturalizare trebuie să spunem că nimic nu poate înlocui cartea. Instruirea şi cultura nu se fac numai prin presă, prin radio şi cinema­tograf sau internet, prin televiziune sau pe cale orală.

În afara cărţii nu poate fi concepută azi o cultură sis­tematică a individului şi implicit a societăţii. O carte o ci­teşti cînd vrei, cum vrei şi de câte ori vrei. Acest prieten tăcut iţi oferă ori de câte ori ai nevoie acelaşi răspuns fidel la fiecare întrebare şi-l repetă cu nesfârşită răbdare până ce l-ai înţeles. Cartea este atât de înţelegătoare încât atunci când n-ai înţeles-o nu se supără, nu jigneşte, te aşteaptă să revii. O regăseşti oricând la fel de credincioasă şi dis­cretă.

Cartea nu te face să roşeşti de propria-ţi ignoranţă.

„De peste patru secole şi jumătate cartea este o com­ponentă majoră a culturii noastre naţionale. Ea e martora zbuciumatei noastre istorii, dovada luptei pentru libertate socială şi independenţă naţională, tezaur de cunoştinţe şi frumuseţi spirituale, stindard al emancipării şi luminării cugetului, mesager al culturii altor popoare, instrument de răspândire în mase a progresului şi civilizaţiei“.

Fiecare literat, gânditor al vremurilor trecute şi de azi, defineşte şi arată cu multă prisosinţă influenţa pe care o exercită asupra educării omului, cartea.

„Frumoasă şi de folos zăbavă“ — la Miron Costin, „Urmă sacră în care zace gata să învie sufletul poporu­lui“ — la Mihail Sadoveanu, ajunge şi în basmul cult să se afle în zestrea lui: „Făt-Frumos, cel cu cartea în mână născut“; la Alexandru Vlahuţă devine o chemare drama­tică, un fel S.O.S. al sufletului, un „pamflet“ la Caragiale, iar în rândurile poporului, care îi înţelege necesita­tea practică, socială, devine lapidară axioma: „ai carte, ai parte“. Cartea este învăţătorul care te conduce la bine, te face să te bucuri, să râzi şi să plângi. De aceea trebuie să vorbim de funcţia cărţii ca mijloc de educare a omului.

Există numeroase funcţii pe care cartea le îndeplineşte, între acestea cea mai înaltă menire a cărţii e cea instructiv-educativă. Întregul proces de învăţământ, de la cel pre­şcolar la cel post-universitar se bazează pe cartea-manual. Transmiterea sistematică şi cât mai completă a cunoştinţe­lor dobândite de omenire de-a lungul timpului prin stăru­itoare eforturi nu se poate face decât prin intermediul şcolii, al cărţilor şcolare.

Dar nu numai manualul are o funcţie instructivă. Dru­mul învăţării şi citirii unei cărţi n-are sfârşit; toate căr­ţile bune pot să ne înveţe câte ceva pe planul ştiinţei, teh­nicii, artelor, moralei, comportamentului etc. Cine consi­deră că după ce a încheiat procesul de învăţământ în şcoală şi a obţinut o diplomă, a încheiat totodată şi contactul cu cartea, acela a renunţat la ambiţia progresului.

Efortul şi dorinţa spre lectură continuă, sistematică, vizând o perspectivă, reprezintă condiţia oricărui succes personal.

Cartea îţi oferă posibilitatea să te opreşti mai multă vreme asupra unui pasaj, să te întorci la altul pe lângă care ai trecut în grabă, dar la care simţi nevoia să revii, să me­ditezi îndelung în timpul lecturii şi după ce ai terminat-o, să reiei cartea oricând doreşti.

 Piesa de teatru, filmul, emisiunea radiofonică sau internetul  ne impune un anumit ritm de urmărire şi înţelegere, ne îm­piedică să insistăm mai mult asupra unor momente care ne-au interesat sau care ne-au plăcut mai mult, iar relua­rea operei în întregime este, de multe ori în afara posibi­lităţilor noastre.

Astăzi, filmele, diapozitivele, emisiunile de radio şi te­leviziune, programele educaţionale pe internet sunt folosite cu succes în şcoli ca mijloace moderne de învăţământ. Dar trebuie de reţinut faptul că ele completează, lămuresc instructiv cunoştinţele predate la curs şi nu pot înlocui definitiv manualul — cartea ca obiect de studiu şi lectură.

Manualul sprijină direct pe elev şi student în fixarea cunoştinţelor expuse la lecţii.

O carte te trimite la alte cărţi şi toate împreună for­mează baza trainică a culturii noastre. Toate celelalte mij­loace de răspândire a cunoştinţelor rămân subordonate căr­ţii şi subordonate vor rămâne oricât de mult se vor înmulţi şi perfecţiona procedeele lor tehnice.

Alegerea cărţilor potrivite este numai primul pas. Al doilea pas şi tot atât de important este deprinderea lectu­rii, obţinerea eficienţei ei maxime în urma citirii unei cărţi.