BUCURIA DE A FI DASCĂL

 „Fără şcoală să nu aştepte nimeni nici părinţi buni, nici fii buni, şi prin urmare, nici stat bine organizat şi bine cârmuit şi păstorit.”

                                               (Ion Heliade Rădulescu-Gândirea pedagogică)

            Şcoala este cea mai mare investiţie a unei naţii, menită să instruiască şi să educe generaţii succesive capabile să asigure toate cele necesare unui viitor în care să troneze bunăstarea ca rezultat al unei munci bine făcute indiferent de domeniul în care activează ca individ. Fiecare contribuie prin pregătirea şi dăruirea sa la mai binele lui şi al celorlalţi.

            „Şcoala care rămâne în suflet” ar trebui să fie în definitiv ţelul educaţiei. Lucrurile pe care le înveţi, le porţi cu tine indiferent cât timp s-a cernut peste momentul terminării cursurilor şi indiferent unde soarta îţi poartă paşii. Dascălii nu au apărut  întâmplător în această lume. Dumnezeu i-a trimis pe Pământ  pentru a împărţi Lumină şi Căldură. Dascălii adevăraţi nu îşi aleg această profesie pentru a avea  un loc de muncă, ori pentru foloase materiale, nici pentru a-şi urmări propriile interese. Aceşti oameni au fost înzestraţi cu har şi au hotărât că menirea lor este aceea de a dărui. Aparent neînsemnaţi, lipsiţi de acea putere atât de mult râvnită în zilele noastre, continuă să lupte folosind armele ce le sunt la îndemână: mintea şi sufletul.

„Să ţii în palmă sufletul unui copil este un privilegiu. Să fii important în viaţa unui copil este poate un DAR DIVIN. ,,Dumnezeu i-a înzestrat cu acest dar şi pe cei care în calitate de dascăli, de ieri şi de azi, au fost şi sunt modele puternice, demne de urmat atât pentru elevi cât şi pentru profesori. Se spune că un dascăl bun echivalează cu un noroc în viaţă. Dascălul este dator să găsească „perla” în fiecare copil, „oricât de adâncă este” şi să-i dea strălucirea de care este capabil.

            Dascălii adevăraţi au avut şi „atunci” şi „acum” soarta lumânării - luminează celor din jur, consumându-se pe ei. Preocupările dascălilor de „atunci” sau a celor de azi sunt la fel: a-i învăţa pe elevi că munca, cinstea, omenia sunt cel mai potrivit fel de conveţuire - pentru că generează progres atât pentru individ cât şi pentru societate. 

           Dascălii sunt în mod voluntar modele de viaţă, de profesionalism, de echilibru, de toleranţă, responsabilitate, de respectare a drepturilor omului în general şi ale copilului în mod special. Dascălul de ieri sau de azi ştie că dacă îţi zâmbesc ochii când vorbeşti cu copilul, lui îi va zâmbi inima şi se va deschide în faţa ta. Dacă îi răspunzi copilului cu afecţiune şi el va răspunde la fel şi nu numai ţie, dar şi altora.

 A fi un dascăl bun mai înseamnă să nu uiţi că ai fost cândva copil, să închizi uneori ochii la micile greşeli, să te bucuri de succesele elevilor, să trăieşti clipa dezamăgirii – fără a le tăia din aripi. Să fii mereu tânăr, asemenea lor!

Meseria de dascăl este o meserie care te provoacă,  mai mult decât oricare alta deoarece înglobează în ea mai multe profesii:

-          medic - alini durerile cu mângâieri, cu zâmbete, cu note maxime, cu premii;

-          poliţist- ocroteşti viaţa elevilor, dirijând mersul lor prin hăţişurile vieţii, învăţându-i că   modul de interacţiune al atomilor şi moleculelor poate să genereze lucruri frumoase şi utile care să-ţi îmbogăţească viaţa, dar pot genera şi pericole dacă nu sunt folosiţi cum trebuie, şi atunci  trebuie să se oprească la intersecţie;

-          artist - susţii 5-6 spectacole pe zi, până la epuizare, care nu sunt răsplătite cu aplauze ci cu o ploaie de întrebări care încep cu „de ce?”, „cum?”, „dar dacă ar fi?”, „ce se întâmplă?”; dai autografe cu cerneală roşie pe caiete, pe teste, pe referate, pe portofolii; ai ochii în lacrimi când la sfârşit de ciclu elevii îţi spun – rămas bun - sau când ne trimit scrisori, felicitări, mesaje;

-          arhitect – încerci pas cu pas să clădeşti solid – temelia - baza  devenirii ca om a celor pe care-i formezi;

-          sculptor – şlefuieşti conştiinţe şi modelezi caractere;

-          instructor de zbor – dai învăţăceilor aripi  pentru a-şi urma ascensiunea în viaţă;

-          geolog – forezi cât mai adânc să vezi stilul de învăţare a fiecărui copil pentru a se putea dezvolta în ritm propriu şi conform abilităţilor lor pe care le deţine;

-          doctor de suflete – în calitate de educator, învăţător sau diriginte, când administrezi în doze homeopatice, individualizate remediile necesare pentru a corecta un comportament sau pentru a forma competenţe pentru a fi un OM în societate.

             Toate astea şi multe altele mă fac pe mine şi cu siguranţă pe toţi dascălii să facem din această meserie, o profesiune de credinţă.

           Albert Einstein spunea:  „Arta supremă a profesorului este de a trezi bucuria exprimării creatoare şi bucuria cunoaşterii.”

               Toţi ne-am străduit şi ne străduim să conducem generaţii de elevi prin hăţişurile lui „TREBUIE” şi ale contradicţiilor ce răsar din aplicarea socială a binelui şi răului, oferindu-le „armele de luptă” pentru a se descurca în orice situaţie şi sperăm că am reuşit.

,,Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este”, aşa cum spunea Peirot, ,,un candidat la maturizare, deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui”.

A fi profesor înseamnă a te ridica deasupra tuturor elevilor şi, totuşi, a te coborî ”la mintea lor”.

A fi profesor înseamnă a fi capabil de a face 180 de lucruri în acelaşi timp, care nu au nicio legătură cu obiectul pe care îl predai.

A fi profesor înseamnă a comunica zilnic tuturor elevilor cunoştinţe fundamentale pentru ei şi, în cele mai multe cazuri, să şi ai dreptate.

A fi profesor înseamnă a-ţi găsi mai mult timp pentru alţii decât pentru tine.

A fi profesor înseamnă a avea veşnic pe faţă un zâmbet care poate rezista copiilor cu probleme, părinţilor îngrijoraţi.

A fi profesor înseamnă a avea 6 perechi de mâini, să ajungi să le faci pe toate, dar mai ales 3 perechi de ochi: o pereche să-l vadă pe elev aşa cum este el în realitate şi nu cum l-au etichetat alţii; altă pereche să fie plasată la spate pentru ca profesorul să vadă ce nu este de văzut, dar trebuie cunoscut; ochii din faţă sunt doar pentru a vedea cum se comportă copilul, pentru ca mai apoi să poată reflecta asupra acestui comportament şi să poată spune: ,,Înţeleg şi cred în tine”.

A fi profesor înseamnă a veni la muncă chiar şi când eşti bolnav, înseamnă a preda unei clase de copii care nu vor să înveţe, înseamnă a păstra un loc special în inima ta pentru copiii care nu sunt ai tăi, înseamnă a înţelege toate frământările prin care trec cei aflaţi în dificultate.

A fi profesor înseamnă a avea inimă bună, dar şi dură uneori, înseamnă a juca câte o scenetă în fiecare oră cu alţi actori.

A fi profesor înseamnă a avea pe obraz o lacrimă: pentru bucuria şi mândria de a vedea cum un copil reuşeşte să rezolve şi cea mai mică sarcină; pentru singurătatea copiilor cărora le e greu să se adapteze; pentru compasiunea faţă de sentimentele părinţilor. Lacrima pe obraz vine din durerea de a nu putea ajunge la unii copii şi dezamăgirea pe care o simt ei; vine când profesorul a stat un an sau mai mulţi cu o clasă şi trebuie să-şi ia rămas bun de la acei copii şi să fie gata să întâmpine o nouă generaţie.

Cine poate să înţeleagă toate acestea, acela înseamnă că e profesor şi drumul lui, cu bucurii şi cu dezamăgiri, se va împleti cu destinul copiilor pe care îi va educa şi îi va pregăti pentru viaţă.