BUNE PRACTICI DIN ACTIVITATEA DIDACTICĂ

BUNE  PRACTICI  DIN  ACTIVITATEA  DIDACTICĂ

În epoca comtemporană este nevoie de un om nou, cu o gândire creatoare, inovatoare, un explorator îndrăzneţ.

Şcoala nu trebuie înţeleasă ca fiind locul unde profesorul predă şi elevii ascultă. Învăţarea devine eficientă doar atunci când elevii participă în mod activ la procesul de învăţare: discuţia, argumentul, experimentul devin metode indispensabile pentru învăţarea eficientă şi de durată.

Metodele active necesită o pregătire atentă: ele nu sunt eficiente decât în condiţiile respectării regulilor jocului. Avantajul major al folosirii acestor metode provine din faptul că ele pot motiva şi elevii care au rămâneri în urmă la matematică, sporesc  participarea activă, constructivă  a  elevilor, lecţiile  devin  mai  interesante.

Metoda ,,Schimbă  perechea”: este o metodă interactivă de lucru în perechi.  Elevii au posibilitatea de a lucra cu fiecare dintre membrii colectivului. Stimulează cooperarea în echipa, ajutorul reciproc,înţelegerea şi toleranţa faţă de opinia celuilalt.           

 Etape: se împarte clasa în două grupe egale ca număr de participanţi. Se formează două cercuri concentrice, copiii fiind  faţă în faţă pe perechi.  Învăţătorul  dă o sarcină de lucru. Fiecare pereche discută şi apoi comunică ideile. Cercul din exterior se roteşte în sensul acelor de ceasornic, realizându-se astfel schimbarea partenerilor în pereche.

Copiii au posibilitatea de a lucra cu fiecare membru al grupei. Fiecare se implică în activitate şi îşi aduce contribuţia la rezolvarea sarcinii.

Metoda ,,Turul galeriei’’: materialele realizate, posterele, vor fi expuse în clasă în 6 locuri vizibile. Elevii din fiecare grup îşi vor prezenta mai întâi sarcina de lucru şi modul de realizare a ei, apoi, la semnalul dat de învăţător, vor trece, pe rând, pe la fiecare poster al colegilor de la altă grupă şi vor acorda acestora o notă. După ce fiecare grup a vizitat „galeria” şi a notat corespunzător productiile colegilor, se vor discuta notele primite şi obiectivitatea acestora, se vor face aprecieri şi se vor corecta eventualele erori.

Metoda  „Știu / vreau  să  ştiu / am  învăţat”: metoda  se  bazează pe  cunoaştere  şi  experienţele  anterioare  ale  elevilor, pe  care  le  vor  lega  de  noile  informaţii ce  trebuie  învăţate.

            ETAPE:

Ø  Listarea  cunoştinţelor  anterioare  despre  tema  propusă;

Ø  Construirea  tabelului  (Învăţăor);

Ceea  ce  ştim / credem  că  ştim	Ceea  ce  vrem  să  ştim	Ceea  ce  am  învăţat

Ø  Completarea  primei  coloane;

Ø  Elaborarea  întrebărilor  şi  completarea  coloanei  a  doua;

Ø  Citirea  textului;

Ø  Completarea  ultimei  coloane  cu  răspunsuri  la  întrebările  din  a  doua  coloană,  la  care  se  adaugă  noile  informaţii;

Ø  Compararea  informaţiilor  noi  cu  cele  anterioare;

Ø  Reflecţii  în  perechi / cu  întreaga  clasă.

 Metoda ,,Mozaicul”: metoda mozaicului presupune învăţarea prin cooperare la nivelul unui grup şi predarea achiziţiilor dobândite de către fiecare membru al grupului unui alt grup. Are avantajul că implică toţi elevii în activitate şi că fiecare dintre ei devine responsabil atât pentru propria învăţare, cât şi pentru învăţarea celorlalţi. De aceea, metoda este foarte utilă în motivarea elevilor cu rămâneri în urmă: faptul că se transformă pentru scurt timp, în “profesori” le conferă un ascendent moral asupra colegilor.

Etape: se împarte clasa în grupe eterogene de 4 elevi, fiecare primind câte o fişă numerotate de la 1 la 4, ce conţine părţi ale unui material ce urmează a fi înţeles şi discutat de către elevi. Elevii sunt regrupaţi în funcţie de numărul fişei primite şi încearcă să înţeleagă conţinutul informative de pe fişe şi stabilesc modul în care pot preda ceea ce au înţeles colegilor din grupul lor original. Se revine în gruparea iniţială şi are loc predarea secţiunii pregătite celorlalţi membri.

În final are loc trecerea în revistă a materialului dat prin predarea orală cu toată clasa/ cu toţi participanţii.

,,Ciorchinele”: stimulează  realizarea  unor  asociaţii noi  de  idei  şi permite cunoaşterea  propriului  mod  de  a înţelege o anumită temă. Permite fixarea mai bună a ideilor, structurarea  informaţiilor, facilitarea  reţinerii  şi înţelegerii acestora.

Puncte tari:

ü   rapiditate şi eficienţă în prezentarea unui volum de cunoştinţe, informaţii;

ü   corelarea cunoştinţelor, ierarhizarea şi sistematizarea lor; 

ü   sunt stimulate capacităţi  cognitive: argumentare, analiză şi sinteză, reflecţie, asociere;

ü   mijloc de conştientizare a unor cunoştinţe, corelaţii.

,,Jocul didactic”

,,Omul este un om întreg numai atunci când se joacă.” (Fr. Schiller)

Jocul este o şcoală deschisă, cu un program tot atât de bogat precum este viaţa. Prin joc, viitorul este anticipat şi pregătit. Se apreciază chiar că jocul îndeplineşte în viaţa şcolarului acelaşi rol ca munca la adulţi. Este forma specifică în care elevul îşi asimilează munca şi se dezvoltă.

Este suficient să amintim concentrarea şcolarului prins în joc, precum şi gravitatea cu care el urmăreşte respectarea unor reguli sau lupta în care se angajează pentru a câştiga.

Jocul este o formă de activitate bine gândită, necesară şi indispensabilă procesului educaţiei, este o activitate prin care conţinutul, forma şi funcţionalitatea sa specifică nu se confundă cu nici o altă formă de activitate instructiv-educativă, motiv pentru care nu poate fi suplinită şi nici nu este în măsură să suplinească pe una din ele.

Pentru a înţelege specificul jocului ca formă de activitate instructiv-educativă, trebuie să cunoaştem şi celelalte sensuri ce i se atribuie jocului, cum ar fi: activitate specific umană, activitate dominantă la vârsta şcolară, factor hotărâtor în viaţa şcolarului. Aceste sensuri indică, fie poziţia jocului în raport didactic cu celelalte forme de activitate specifice omului, fie aportul jocului în procesul educaţiei.

Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, pentru că numai oamenii îl practică în adevăratul sens al cuvântului. Este una dintre variatele activităţi desfăşurate de om, fiind în strânsă legătură cu acestea. Este determinat de celelalte activităţi – învăţarea, munca, dar în acelaşi timp este puternic implicat în acestea. Învăţarea, munca, creaţia, includ elemente de joc şi în acelaşi timp jocul este purtătorul unor importante elemente psihologice de esenţă neludică ale celorlalte activităţi specific umane.          

Spre deosebire de alte tipuri de jocuri, jocul didactic are o structură aparte.Elementele componente ale acestuia sunt:

,,Copilul trăieşte în lumina fericită a jocului, spiriduş ce preface zilele în sărbătoare şi viaţa în minune” (S. Bivolaru).

Profesorul are nevoie de: „competenţă relaţională, capacitate de a promova relaţii de cooperare şi competiţie, un stil de lucru cooperant pentru a asigura unitatea clasei, pentru a obţine un înalt grad de coeziune al acesteia, pentru a stimula tendinţele centripete în locul celor centrifuge, pentru a forma conştiinţa comunitară (de grup) a elevilor de care se ocupă” (Cerghit).