ELEVII  FORMAȚI – MODELE  POZITIVE  PENTRU  COLEGI  ȘI  SOCIETATE

,,O bună educație cere ca educatorul să inspire elevului stimă și respect, și nu se poate ajunge la aceasta prin nimicirea individualității elevilor și prin asuprirea stimei de sine. Educația este cea mai puternică armă care poate schimba lumea.”

Nelson Rolihlahla Mandela

Una din cele mai mari aventuri ale vieții noastre este cunoașterea de sine. Este o adevărată tragedie faptul că unii oameni își petrec întreaga viață fără a avea o țintă precisă, împotmolindu-se în frustrări, pentru că nu știu nimic despre ei înșiși sau despre felul în care ar trebui să abordeze problemele, multe dintre acestea fiind create chiar de mediul în care trăiesc.

Fără îndoială, imaginea personală are o putere atât de mare încât impactul ei este copleșitor asupra destinului ca ființă umană, ea putând influența atât reușita, cât și eșecul. Imaginea personală este reală, chiar dacă nu o putem atinge, simți sau vedea. Eșecul și succesul sunt la fel de reale. Imaginea personală este propria noastră părere despre ce fel de persoană suntem. Este rezultatul experiențelor trecute, reușitelor sau eșecurilor, umilințelor sau triumfurilor și poartă amprenta modului în care am fost tratați de ceilalți, mai ales în primii ani ai copilăriei.

Pentru ca omul să fie adaptabil și eficient, el trebuie să fie format ca atare de timpuriu și ajutat să-și mențină disponibilitățile pe care le are la cote înalte de funcționare. Într-o lume a căutărilor și eforturilor spre mai bine, referirea la o personalitate cu adevărat eficientă, încetează să mai fie o problemă de conjunctură efemeră și perisabilă, devenind, dimpotrivă, una de interes maximal.

Trebuie să avem grijă ce le spunem copiilor. S-ar putea să fie de acord cu vorbele noastre. Înainte de a spune unui copil ca e "prost", "neîndemânatic", "rău", sau "o mare dezamăgire", este important ca un părinte să-și pună întrebarea "oare în acest fel doresc eu să se perceapă pe sine fetița sau băiatul meu ?".

Sistemul nostru de convingeri începe în copilărie, cu "reproșurile" pe care le primim din partea părinților. Aceste reproșuri sunt primii indicatori ai valorii noastre personale. Pe măsura ce creștem și ne dezvoltăm, ne sunt aduse în față alte oglinzi de către membrii familie, de către colegi și profesori. Aceste reflectări ale imaginii noastre formează baza imaginii de sine pe măsură ce ne maturizăm. Dacă însă conștientizăm toate acestea și le privim cu un ochi critic, rareori rezistăm unei analize atente.

Atunci când există o percepție realistă de sine (îți știi calitățile, dar accepți că ai și defecte) și, implicit, o imagine bună de sine, realitatea exterioară îți confirmă sau infirmă ceea ce deja știi despre tine și te ajută să îmbunătățești ceea ce ai deja, acolo unde este cazul.

Bazele modului în care ne percepem, vin din copilărie, atunci când noi încă nu avem un sistem de valori la care să ne raportăm. Nu avem decât părerea părinților față de actele noastre. Părinții sunt primii oameni care ne pot aprecia pentru ceea ce facem sau ne pot penaliza pentru lucruri greșite. De exemplu o atitudine extrem de critică a părinților face copilul să înțeleagă că nu e suficient de bun, că "nu e perfect". Una dintre modalitățile de "evoluție" atunci când copilul devine adolescent este să caute acele "trenduri" care să-l facă "mai bun, mai interesant, mai acceptat/bil", căutând o comunitate care să-l accepte așa cum este (de exemplu Emo) sau, ca adolescent și apoi adult îți păstrează părerea proastă de sine îngreunându-și, astfel, existența prin autosabotare așa cum am descris mai sus.

O imagine de sine negativă te face să-ți scadă motivația sau chiar o anihilează prin lipsa încrederii în forțele proprii ducând, mai departe, la comportamente de evitare. A se observa că o imagine de sine negativă este capabilă să creeze un cerc vicios din care persoanei îi este greu să iasă: nu face anumite lucruri pentru că nu se crede în stare iar după ce renunță la a face lucrurile respective se autoculpabilizează și se critică și mai tare, întărindu-și, astfel, convingerile negative despre sine și alimentând dialogul interior negativ.

Deci când îți acorzi suficientă valoare îți atingi mai ușor obiectivele pentru că a avea încredere în sine, în forțele proprii te face să-ți mobilizezi exact resursele de care ai nevoie să depășești obstacolele și să mergi în direcția dorită; când nu îți acorzi suficientă valoare negociezi mai slab, comunici mai greu, acționezi cu mai multă frică sau eviți să acționezi și "îți pui singur bețe în roate". Când nu îți acorzi valoare anihilezi resursele de care ai avea nevoie pentru a întreprinde ceva.

O atitudine extrem de permisivă cu laude exagerate și lipsa penalizărilor face ca viitorul "om" să aibă o părere extrem de bună de sine dar exagerată și nerealistă fapt care va fi "penalizat" crunt în viitoarele lui relații, așa cum am amintit mai sus.

Acestea sunt doar două atitudini părintești extreme care pot orienta imaginea de sine într-o direcție sau alta, existând și altele.

În concluzie: echilibrul dintre critică și laudă este în primul rând responsabilitatea părinților, așa vor ști și copiii și viitorii adulți să îl mențină.

Studiile efectuate de diverși psihologi arată că înțelegerea psihologiei sinelui poate însemna diferența dintre reușită și eșec, dintre dragoste și ura, dintre amărăciune și fericire. Indiferent că ne dăm seama sau nu, absolut toți avem o imagine mentală a noastră. Poate fi una vagă sau prost definită, dar conștientul nostru o sesizează. S-ar putea uneori, chiar să nu fie recunoscută de către conștient, dar ea există pâna în cele mai mici amănunte. Imaginea personală este părerea noastră despre ce fel de persoană suntem. Ea a fost creată din propriile noastre convingeri despre noi înșine. Dar majoritatea acestor convingeri despre noi înșine s-au format în subconștient din experiențele trecutului, din succese și eșecuri, din umilințe, din triumfuri și din felul cum au reacționat alții față de noi, mai ales în prima copilărie.

Pentru "a trăi" cu adevărat, adică pentru a găsi viața satisfăcător de rezonabilă, este nevoie de o imagine personală adecvată și realistă pe care s-o acceptăm. Trebuie să ne acceptăm singuri. Trebuie să ne stimăm. Nivelul stimei de sine afectează puternic performanțele în toate activitățile, o joasă stimă de sine sporește riscul insucceselor, determinând astfel o viziune și mai sumbră asupra propriei persoane.

Oamenii tind să se compare cu cei asemănători lor din punct de vedere al imaginii. Ei recunosc intutitiv importanța stimei de sine în ceea ce privește eficiența și  sănătatea lor mintală - de aceea încearcă să o mențină și să o ridice.

Se presupune ca elevii cu stimă de sine ridicată sunt mai perseverenți la școală, se simt mai competenți și în consecință au rezultate școlare mai bune.

Integrarea copiilor cu C.E.S. în comunitate devine una dintre cele mai stringente probleme psihopedagogice, fiind mereu obiect al cercetării specialiştilor din diferite ramuri ale ştiinţei.

Numeroase investigaţii în diferite ţări au vizat diverse aspecte ale problemei integrării copiilor cu C.E.S. în comunitate. Majoritatea autorilor demonstrează priorităţile integrării, condiţiile de organizare, efectele negative şi pozitive ale acestui proces, posibilităţile de dezvoltare.

Rezultatul acestor investigaţii a permis efectuarea unor acţiuni practice de dezvoltare continuă a procesului educaţiei integrate şi optimizării învăţământului special.

Copiii şi tinerii vor să fie apreciaţi, respectaţi şi iubiţi indiferent de rezultatele şcolare, însă părinţii şi profesorii fac de cele mai multe ori aprecieri pozitive numai atunci când văd performanţe. Neîncurajarea celor cu rezultate slabe la învăţătură duce la lezarea imaginii de sine, iar remedierea acestei stări de fapt se poate realiza numai prin apreciere şi recompensă.

Carl Rogers şi Abraham Maslow au lansat ideea că fiecare persoană prin natura sa umană îşi dezvoltă capacităţile pozitive în măsura în care mediul îi permite. În orice copil există ceva bun, de aceea părinţii şi profesorii trebuie să-l accepte necondiţionat. Teoriile psihologiei unanimiste stau la baza învăţământului modern axându-se pe următoarele principii: fiecare copil este unic şi are o individualitate proprie, doreşte să fie respectat, dar nu revendică atitudini similare de la cei de vârsta lui. Învăţământul modern încurajează diversitatea şi pune accent pe stima de sine ca premisă în dezvoltarea personală.

Stima de sine este parte integrantă a imaginii de sine, construită din totalitatea percepţiilor privind abilităţile, atitudinile şi comportamentele personale. Stima de sine desemnează modul în care noi ne evaluăm, comparându-ne în permanenţă cu alţii şi depinzând de părerile altora despre noi. Stima de sine este componenta afectivă şi de reglaj a imaginii de sine. Încrederea în sine se dezvoltă în raport cu anumiţi factori: mediul particular de viaţă, evenimentele trăite în diferite etape ale existenţei, interacţiunea cu membrii familiei, cu prietenii, etc, iar etichetările negative pot duce la deteriorarea încrederii în sine. Se reproşează copiilor că sunt ,,răi”, ,,proşti” sau ,,neascultători”, dar se trec cu vederea consecinţele acestor vorbe. Fiecare părinte doreşte să îndrepte anumite abateri ale copilului şi de fapt nu doreşte ca el să se perceapă pe sine ca atare.

 În mediul şcolar rezultatele la învăţătură şi disciplină nu ar trebui să-i determine pe dascăli să aibă atitudini negative faţă de copil, deoarece reproşurile primite sunt indicatori ai valorii de sine a acestuia.

Într-un cuvânt, trebuie să acordăm o grijă deosebită modului în care vorbim copilului sau în prezenţa copilului. În schimb o stimă de sine pozitivă şi realistă oferă condiţiile formării şi dezvoltării durabile a capacităţii de a lua decizii responsabile, de a accepta limitele personale, de a reacţiona pozitiv la presiunile grupului sau la eşecurile personale. S-a observat că elevii care au o stimă de sine pozitivă nu se simt complexaţi în raport cu alţii, stabilesc relaţii bune cu ceilalţi în planul comunicării, ştiu care le sunt limitele, acceptă schimbările şi realizează cu uşurinţă lucruri noi, sunt conştienţi că nu ştiu anumite lucruri, dar sunt dispuşi să înveţe, pot să minimizeze semnificaţiile eşecurilor şi să se mobilizeze, oferă ajutor celorlalţi, nefiind aroganţi sau cinici.

Stima de sine nu trebuie confundatǎ cu sentimentul de autosuficienţǎ, care ia cu totul alte forme şi se contureazǎ ca un aspect negativ al personalitǎţii. Supraaprecierea îl face pe elev irascibil, înfumurat, mulţumit de sine, tentat sǎ considere totdeauna observaţiile critice nefondate.

Educarea şi corectarea capacitǎţii de autoapreciere la vârsta şcolarǎ micǎ, constituie fundamentul psihopedagogic al succesului acestor elevi la învǎţǎturǎ.

Prin tratarea diferenţiatǎ, învǎţǎtorul poate sǎ creeze pentru fiecare elev premisele necesare ocupǎrii unei poziţii în grupul clasei care sǎ-i atragǎ stima şi preţuirea celorlalţi şi implicit sǎ-i dezvolte stima de sine.

Stima de sine nu trebuie confundată cu sentimentul de superioritate deoarece prima este caracterizată prin realism, iar cea de a doua prin supraevaluarea sinelui. Pentru ca elevilor să li se dezvolte stima de sine profesorii trebuie să aibă expectanţe în funcţie de nivelul de dezvoltare a copilului, să planifice activităţile din timp, iar când elevii întâmpină dificultăţi să fie ajutaţi, să fie lăudaţi pe latura comportamentului pozitiv şi a efortului, chiar dacă rezultatul muncii nu este perfect, să ofere posibilitatea elevilor de a alege şi, mai ales, să ofere recompense dentru munca depusă.

În concluzie, o stimă de sine pozitivă se asociază cu performanţele şcolare, cu o bună comunicare cu ceilalţi, cu adaptarea socială. Astfel de persoane au o atitudine realistă despre propria valoare, deţin capacitatea de a-şi asuma responsabilităţi, sunt dinamice, iar astfel de atribute sunt necesare tinerei generaţii pentru succesul în carieră.

            Fiecare poartă în sine o „opinie despre sine“ şi despre îndatoririle vieţii. Această lege de mişcare îşi are originea în spaţiul îngust al copilăriei şi se dezvoltă conform unei opţiuni automate de folosire liberă a forţelor native şi a impresiilor provenite de la lumea din afară.

            Multe „opinii despre sine“, extrem de diferite în multiplicitatea lor, se pot opune de cele mai multe ori realităţii şi certitudinilor sociale. Opinia eronată a unui om cu privire la sine şi la problemele vieţii se loveşte, mai devreme sau mai târziu, de opoziţia fermă a realităţii, care cere soluţii în sensul sentimentului de comuniune socială. Ceea ce se întâmplă în cazul acestei ciocniri poate fi comparat cu un efect de şoc.

Este limpede că „opinia“ care stă la baza imaginii despre lume a unui om, care-i determină, ideile, sentimentele, voinţa şi actele sale, este opinia, sau mai bine zis, imaginea de sine.

            Deşi frecvent considerată ca având o natură eminamente subiectivă, imaginea de sine întruneşte, datorită influenţei sale asupra cursului întregii activităţi a omului, caracteristicile unui dat obiectiv. Într-o viziune  sintetică şi unitară asupra personalităţii, rolul imaginii de sine în cadrul adaptării sociale, al autocunoaşterii şi autoechilibrării nu poate fi înlăturat.

            Pornind chiar de la celebrul îndemn „Cunoaşte-te pe tine însuţi !“, putem afirma că autocunoaşterea şi imaginea de sine se situează în centrul problematicii umane, cu numeroase implicaţii asupra educaţiei şi autoeducaţiei, a dezvoltării şi integrării socio-profesionale şi morale a personalităţii.

            În general autopercepţia se soldează cu fenomenul negativ al neacceptării, al autorespingerii, iar reducerea disonanţei, compensaţia, se realizează prin plasarea în viitor a unei imagini de sine mai bogată. Dar aşteptarea ca viitorul să furnizeze imaginea de sine acceptabilă, investită cu capacitatea de a exprima în modul autentic sinele, este unul dintre principalele semne caracteristice ale vârstei tinere. La această vârstă, individul, conştient că nu a făcut dovada tuturor posibilităţilor sale, plasează actualizarea acestora sub semul viitorului. Iar distanţa dintre situaţia actuală şi cea reflectată în imaginea de sine pe care el aşteaptă ca viitorul să o confirme ar putea constitui un „indicator“ al vârstei: cu cât decalajul este mai amplu, cu atât individul este mai puţin înaintat în vârstă.

            Apoi, după scurgerea anilor, intervine un moment în care individul constată cu surprindere că imaginea despre sine „cea mai adevărată“ nu se mai plasează în viitor ci undeva în trecut.

            Reiese de aici că factorul care diferenţiază în mod specific tinereţea de bătrâneţe nu este cel biologic, ci cel psihologic, atitudinea faţă de sine şi faţă de viaţă.

Omul autentic nu se poate mărgini la a trăi pur şi simplu, nu poate să-şi transforme viaţa într-un scop în sine. El trebuie să trăiască pentru ceva, să-şi considere viaţa drept un instrument, un mijloc de a împinge cu un pas înainte viaţa omului de pretutindeni. Aceasta presupune luptă, iar lupta se dă în primul rând cu sine. Unicul mijloc de care dispune omul pentru a câştiga lupta este creaţia.

În concluzie, una din cele mai mari aventuri ale vieții noastre este cunoașterea de sine. Este o adevărată tragedie faptul că unii oameni își petrec întreaga viață fără a avea o țintă precisă, împotmolindu-se în frustrări, pentru că nu știu nimic despre ei înșiși sau despre felul în care ar trebui să abordeze problemele, multe dintre acestea fiind create chiar de mediul în care trăiesc.